Istoric

Arboretum Simeria are o vastă și îndelungată istorie care își are început probabil în jurul anilor 1750, în timpul contelui Ferenc Gyulay (IV.), când au fost amenajate zăvoaiele naturale din lunca Mureșului ca pădure de agrement. 

Prima atestare istorică datează din 1763, când Familia Gyulay a plantat diverse soiuri de plante între ulmii și stejarii seculari, apoi, într-o lucrare din 1860, a fost marcată prezența unor alei de castani sălbatici și a salcâmului. Amenajarea parcului la conacul de la Biscaria a fost caracterizată de elemente specifice stilului peisager englezesc, cum ar fi traseele sinuoase și vegetația dispusă liber. Pe harta militară Josefină din mijlocul secolului al XVIII-lea, este prezentată o curte în formă de U cu o grădină în stil francez peste canalul morii. 

Arboretumul Simeria a aparținut succesiv unor familii nobiliare de origine maghiară, care l-au fondat și dezvoltat până în 1949. Dezvoltarea arboretumului pe baze științifice a început odată cu Béla Fáy, iar István Ocskay a continuat acest lucru până în 1949. Microclimatul local, sub-mediteranean, a facilitat aclimatizarea diferitelor specii de copaci și arbuști aduși din regiuni cu climat similar.

La sfârșitul anilor 1930, în grădină s-au înființat o fazanerie și o mică grădină zoologică, iar între 1924 și 1939, parcul a fost îngrijit de grădinarul german Ludwig Bucek. 

După naționalizare, grădina a fost declarată parc dendrologic, iar în prezent găzduiește 2.165 de specii de plante. Terenul este dispus pe două terase legate printr-un taluz, iar sistemul de alei se adaptează topografiei terenului, cu canalul morii ce traversează parcul, divizându-l în două grădini și două mici iazuri.

În 1954 Institutul de Cercetări și Experimentări Forestiere (ICES) înființează Stațiunea Simeria care preia ca bază materială parcul dendrologic, cu o suprafață de 72 ha și cu o colecție dendrologică de 251 taxoni, conform unui inventar realizat de A. Hulea. La propunerea Comisiei Monumentelor Naturii a Academiei Române, în baza H.C.M. 518/1954, Parcul dendrologic este ocrotit de lege, primind atributul de „Monument al Naturii” – rezervație dendrologică.

Într-un studiu monografic publicat de S. Oczkay în 1954 se poate desprinde faptul că în interiorul Arboretumul Simeria există o succesiune de 9 tipuri naturale de pădure, după cum urmează: sălcet; plop alb cu salcie; plopiş de plop alb; plop cu ulm, salcie şi anin diseminat; ulm cu plop şi salcie; frasin cu plop; ulmet pur; ulm cu stejar şi stejar cu frasin. La adăpostul acestei vegetaţii naturale lemnoase erau deja introduse o serie de specii exotice precum: Carya sp., Juglans nigra, Liriodendron tulipifera, Acer negundo, Thuja occidentalis, Catalpa speciosa, etc.

Importanța arboretumului Simeria

Arboretumul Simeria  este  o rezervație dendrologică și peisagistică cu valoare de unicat pentru patrimoniul național și european. Parcul dendrologic este înregistrat în Lista Monumentelor Istorice din România, cod HD-II-a-B-03448.02

Arboretumul Simeria se află situat pe malul stâng al Râului Mureș, în localitatea Simeria, județul Hunedoara și se întinde pe o suprafață de 69,15 ha. Cuprinde cea mai veche și mai valoroasă colecție de plante lemnoase, autohtone și exotice, din România și printre cele mai mari din Europa. Bogăția colecției constă în existența a peste 2100 de unități taxonomice, iar valoarea acesteia este dată de vârstele apreciabile ale exemplarelor existente și caracterul de unicat al unor specii.

Încă de la început au fost implementate ample acțiuni de conservare, ameliorare și dezvoltare, vizând în principal: menținerea și ameliorarea peisajelor, îmbogățirea colecției, realizarea de plantații pilot cu specii exotice de interes forestier, amplificarea lucrărilor de aclimatizare și selecție și nu în ultimul rând crearea unei puternice baze materiale de multiplicare  a speciilor forestiere și ornamentale valoroase atât pentru nevoile proprii ale Arboretumului sau a altor parcuri și grădini botanice, din țară sau străinătate, dar și pentru extinderea și dezvoltarea spațiilor verzi din centrele urbane.

Valoarea arboretumului este dublată de originalitatea peisajelor și structura compozițională a vegetației, grefată pe un relief variat, cu lacuri și izvoare, cu poieni și alei șerpuitoare, toate îmbinate într-un ansamblu natural, dinamic și întotdeauna nou. Aleile principale, largi și sinuoase scot în evidenta bogăția peisagistică și taxonomică prin alternarea și contrastul dintre culori, nuanțe și forme dată de dispunerea vegetației în multiple planuri și de poieni cu arbuști și plante perene. Trecerea lină sau bruscă de la zone însorite spre colțuri umbrite și răcoroase trezesc mereu interesul și atenția vizitatorului.

Se remarca faptul că zona cuprinsă între intrarea în Arboretum și Canalul Strei are vegetația dispusă într-un stil îngrijit, ce aminteşte de cel geometric şi cuprinde un număr mai mare de specii rare, iar zona ce trece de Canalul Strei are aspectul unei păduri-parc, presarată cu poieni. Există, de asemenea, o suprafaţă de 7.7 ha care s-a dezvoltat natural, nu s-au introdus specii exotice şi pe care dorim ca în viitor să o amenajăm în aşa fel încât vizitatorii Arboretumului să poată vedea un eșantion de vegetaţia naturală de luncă.

Arborii de dimensiuni excepţionale pot fi văzuți în parcela 50, unde poate fi admirat un exemplar de plop alb cu un diametru de 2,10 m („gigantul” Arboretumului), iar în parcela 47 se găseşte veteranul stejarilor, cu un diametru de 1,74 m şi o înălţime de 33 m. Aceşti arbori impresionanţi nu sunt singulari în arboretum, ei fiind însoţiţi şi de alte exemplare ale unor specii indigene sau chiar exotice.

Extinzând cercetările în domeniul biodiversităţii specifice Arboretumului Simeria, în anul 2005 [Pastre, M. şi Coandă, C.] a fost definitivată şi o listă (parţială) a florei ierbacee, publicată în monografia Arboretumului Simeria, ce cuprinde 88 de taxoni, grupaţi după culoarea florilor, cu specificarea denumirilor (ştiinţifice şi populare) şi a habitatelor preferate.

Dintre grupurile vechi introduse apar pregnant îndeosebi cele de ienupăr de Virginia, tuia, chiparoşi californieni, pini, molid, pâlcurile de fag, salcâmi, catalpa mare şi nuc negru.

O vizită în Arboretum echivalează cu parcurgerea florei lemnoase din mai multe spaţii geografice: 14% specii europene, 25% nord-americane, 47% asiatice, restul speciilor fiind comune pentru 2 sau chiar 3 continente.

Program vizitare: zilnic între orele 8:00 – 20:00, prin achitarea taxei de vizitare. 

Adresa exactă: Arboretumul Simeria, str. Biscaria 1, 335 900 – Simeria, judeţul Hunedoara. Tel/fax: 0254-261254

Istoric

„Castelul Béla Fáy” are o importanță deosebită în istoria urbană și memoria comunității locale din Simeria, atât prin legătura sa inițială cu personalități importante, cât și prin arhitectura care amintește de începuturile așezărilor secolului al XVII-lea. Actuala localitate Simeria este rezultatul fuzionării mai multor așezări rurale, cele mai semnificative fiind: Piskitelep (Simeria) și Dédács (Biscaria). Astăzi, din zona Biscaria a rămas doar strada principală, care a fost integrată în orașul Simeria și care păstrează numele fostei așezări. În capătul acestei străzi se află intrarea în incinta Castelului Béla Fáy și a Arboretumului Simeria. 

Reședința nobiliară de la Biscaria, cu o istorie de aproape trei secole, a fost inițial construită în a doua jumătate a secolului al XVII-lea sau în secolul următor de către familia Gyulay. Pe harta militară Josefină din mijlocul secolului al XVIII-lea, este prezentată o curte în formă de U cu o grădină în stil francez peste canalul morii. Proprietatea a trecut în secolul al XIX-lea în posesia familiei Kuun, apoi a familiei Fáy și, în cele din urmă, a lui István Ocskay în secolul al XX-lea.

Familia Gyulay a construit la Biscaria un conac, cel târziu în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Prima mențiune a reședinței apare în timpul răscoalei țărănești din 1784, când pe 7 noiembrie curtea de la Biscaria a fost incendiată . Domeniul a fost afectat de atacurile violente ale țăranilor, care au jefuit și distrus proprietățile nobiliare din zonă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domeniul a devenit proprietatea generalului conte Ferencz Gyulay (IV.), care s-a căsătorit cu Karolina Haller și a moștenit domeniile familiei sale.

Conacul familiei Gyulay de la Biscaria oferea un spațiu suficient de spațios pentru a găzdui o familie nobiliară mare și pentru a primi oaspeți de seamă. În 1816, poetul și filologul maghiar Ferenc Kazinczy a fost invitat să petreacă o lună la Biscaria, la solicitarea Zsuzsannei Gyulay. La dorința poetului, care a cerut ca vizita sa la Biscaria să rămână memorabilă, contesa Irma Fáy a organizat pe 25 septembrie 1881 Festivalul Kazinczy, în colaborare cu Societatea de Istorie și Arheologie a comitatului Hunedoara. În timpul acestui eveniment cultural, s-a dezvelit un monument sub ulmul preferat al poetului, constând într-o prismă patrulateră înaltă de doi metri, cu un pocal în partea superioară. Pe una dintre fețele obeliscului era sculptată o harpă și un fluture, iar dedesubt era gravată inscripția: „Kazinczy Ferenc kedvencz helye 1816” (Locul preferat al lui Kazinczy Ferenc 1816), conform proiectului poetului însuși.

Arhitectură

Reședința de la Biscaria își păstrează și în prezent caracteristicile neoclasice, un stil adoptat de arhitectura maghiară în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Între 1800 și 1840, Ungaria și Transilvania, regiuni ale Imperiului Habsburgic, erau influențate de Iluminismul care dominase în Europa Occidentală în veacul precedent. Această perioadă, cunoscută ca Epoca Reformelor în istoriografia maghiară, a fost o eră de progres și renaștere a conștiinței naționale. În timp ce marile familii nobiliare păstrau o gândire tradiționalistă, nobilimea mică și mijlocie și burghezia din orașe își consolidau tot mai mult poziția. 

Reședința nobiliară de la Biscaria este o construcție cu un plan dreptunghiular alungit, având un volum simetric în raport cu un ax sud-nord. Fațada sudică este dominată de un rezalit central, singurul prevăzut cu un timpan rectangular, marcând astfel intrarea principală în conac. Aceasta este precedată de un portic ridicat ușor deasupra nivelului terenului, construit din blocuri mari de andezit roșu de Uroi, accesibil printr-un număr limitat de trepte și flancat de două perechi de coloane toscane.

Sala de bal se deschide generos către o terasă acoperită, înconjurată de coloane, iar treptele impunătoare, plasate în axul de simetrie al clădirii, facilitează accesul către parc. Frontonul rezalitului central de pe fațada nordică prezintă un luminator/ aerisitor semicircular, adăugând un element distinctiv și funcțional în arhitectura conacului.

Clădirea conacului a fost organizată în funcție de accesibilitate și orientarea terenului, cu fațada principală îndreptată spre sud și fațada încăperii principale spre nord, orientată către zona generoasă de parc, pentru a beneficia de umbră și răcoare în zilele călduroase de vară.

Această dispunere este întâlnită și în alte reședințe rurale din Transilvania, precum castelul Teleki din Căpâlnaș (jud. Arad), castelul Kövér-Appel din Fântânele (jud. Arad), castelul Bethlen din Arcalia (jud. Bistrița Năsăud), castelele Béldy Pál și Béldy Ladislau din Budila (jud. Brașov), castelul Haller din Hoghiz (jud. Brașov), castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos (jud. Brașov), castelul Banffy din Bonțida (jud. Cluj), castelul Dégenfeld din Cuci (jud. Mureș), castelul Bethlen din Dragu (jud. Sălaj), conacul Hatfaludy din Hida (jud. Sălaj), castelul Wesselényi din Jibou (jud. Sălaj), și altele.

În timpul Revoluției din 1848, conacul de la Biscaria și parcul au suferit deteriorări grave, care au fost reparate între anii 1870 și 1880. 

Béla Fáy de Fáji, provenind dintr-o veche familie nobiliară, a fost activ în domeniul mineritului și al literaturii filosofice, fiind membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe. După moartea lui Géza Kuun în 1905, Fáy a devenit președinte al Societății de Istorie și Arheologie a comitatului Hunedoara. După decesul lui în 1915, reședința nobiliară și parcul au devenit proprietatea familiei Ocskay, care, deși militară de profesie, a adus o perioadă de glorie conacului, continuând munca de amenajare a arboretumului începută de Fáy.

În prezent, Castelul Béla Fáy este sediul Secției Simeria aflată în subordinea Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea”.